05 aprilie 2018

Prea departe


Orasul asta arata mai bine, asa, vazut de sus. Pare mai curat, mai putin aglomerat. Si cosmopolit, un oras plin de viata. Mai ales acum, cand e atat de frumos afara. Asa era si anul trecut, pe vremea asta, atunci, cand a inceput totul.

Isi intoarse privirea spre monitor, dar degeaba, nu se putea concentra la nimic. In birou e liniste – desi in fundal se aud, sters, vocile celor din sales, agitatia si ritmul infundat al muzicii house, pe care n-o mai suporta.  

M-am saturat, nu mai vreau. Nu mai pot.

Tranti nervos mouseul si ridica de pe birou obiectul mic, stralucitor, de care nu se mai despartise de anul trecut. Ii aducea aminte de ea.
a
Nu m-a mai chemat, nu m-a mai cautat. Si asa mi-a zis, o sa vorbim, o sa ne auzim. Si nimic. Poate ar fi trebuit sa mai fac eu, sa mai zic eu... Dar am incercat. Ce sa-i mai zic?

Isi arunca iar privirea afara, pe geamul mare de sticla. Un oras impersonal, pe care nu-l mai simtea de mult acasa. Acasa. Realitatea e ca nu mai voia acasa. Voia acolo, inapoi, langa ea. Liber, departe.

Nu mai vreau, nu mai pot..

Vocea stridenta il facu sa tresara, si scapa din mana insigna mica, cu logoul firmei imprimat auriu pe negru.

P, e gata raportul? Trebuie sa-l trimitem celor din sucursale...

01 aprilie 2018

Ultimul martor al acelui oras

Am mai trecut de cateva ori pe acolo, dar nu m-am mai oprit niciodata, de atunci.

Astazi da. Am parcat pe partea cealalta a strazii. Si am intrat in carturesti gandindu-ma ca o sa cumpar o carte, nu o agenda. Am cumparat doua carti,  nicio agenda. Am citit si o povestire de murakami, in picioare, printre rafturi. N-am mai citit demult murakami - nici nu stiu daca au ai aparut la noi carti de el sau nu.

Imi aduc aminte multe momente din ziua aceea. Stiu ca era zapada - era februarie, cred. Nu-mi amintesc cum am cumparat agenda. Mai important, nu-mi amintesc cum am ajuns acolo, cum am parcat, sau ce am facut mai departe.

Imi amintesc cum ma simteam, si imi doresc sa nu-mi fi amintit. Am mai fost furios de multe ori, de atunci, dar n-am mai urat niciodata la fel de mult ca in ziua aceea. A fost o zi buna, atunci. O zi in care am trecut mai departe, cumparand o agenda.

Acolo, pe strada, pe un perete sta scris "Suntem ultimii martori ai acestui oras".

Martor incomod.

13 octombrie 2017

Calatorului ii sta bine cu drumul

4 August 2017

Cand eram copil, inainte sa incep scoala, pe la 5-6 ani, bunica'miu ma ducea la gara, sa vedem trenurile. Mergeam cu bicicleta lui, pe care montase un scaunel special de copii - pe care ma urca el, pentru ca nu reuseam singur. Ne opream mai intai in parc, de unde el isi lua o tuica - ori pentru ca era prea cald, ori prea frig, ori pentru ca il durea capul sau vreo masea. Era un parc frumos, renumit (ni se spunea noua) in toata Moldova, cu alei strajuite de castani, cu lac si barcute, unde mi-am petrecut mare parte a copilariei. Si apoi, peste drum, ajungeam in gara. Imi placeau trenurile, aveau un farmec aparte, uriasi dormitand cu pufaituri misterioase. Inchid ochii si sunt inca vii - mirosul de catran, impiegatii incruntati, imbracati corect la uniforma, transpirati in caldura nebuna a unor zile de august de dinainte de revolutie.

In gara noastra, nod feroviar important al vremurilor interbelice, exista un tren special. Special pentru ca era mereu garat pe o "linie moarta", si care, atunci cand se pregatea de plecare, era intors printr-o manevra complicata, care dura cateva zeci de minute, si care presupunea un drum de cativa kilometri in afara orasului. Trenul asta era special si pentru mine - din cand in cand, ne urcam toti trei in el (eu, bunicu' si bicicleta), si plecam trasi de o locomotiva galagioasa pe aburi. Am multe amintiri cu acest tren, si toate legate de Bunicu' Tramvai - asa ii spuneam eu, pentru ca dupa cateva paharele de tuica incepea sa fredoneze Du'ma acasa mai tramvai, o romanta din tineretile lui, dinaintea razboiului (razboi in care a luptat "la geniu", trimis in linia intai la cotul Donului, pentru ca se incurcase cu nevasta unui maistru de la arsenal). Prin oras, bunicu Tramvai era doar Ilioiu', asa ii spuneau ceilalti - si cunostea pe multi in oras, ca fusese directorul fabricii de zahar, pus de comunisti, prin 47. Tot comunistii l-au exclus mai tarziu, crezand ca fusese legionar... dar astea sunt alte povesti.  Important e ca impiegatii il lasau sa urce in tren (sau, cine stie, poate le dadea si lor de'o tuica) cu bicicleta si copil, iar uneori stateau la povesti, povesti fascinante, cum rareori am mai auzit de atunci, despre razboi, gari nestiute din Baragan sau - mai pe soptite - bancuri cu Ceausescu.
Atunci au inceput sa-mi placa trenurile, si ne-am iubit mult... in fiecare an, mergeam cu ai mei la mare, cu trenul, o noapte intreaga - ma trezeau cand ajungeam la Cernavoda, sa vad Dunarea, si mirosul ala de vagon incins se amesteca cu aerul sarat care anunta concediul. In vacantele copilariei am invatat sa iubesc si marea, orizont la fel de indepartat, in sufletul meu, ca orice destinatie a trenurilor pe care le vedeam plecand fara mine - si nu stiam unde.
Eu m-am nascut in aceeasi zi ca Bunicu' Tramvai, pe 26 Septembrie (dar la vreo 70 de ani diferenta) - si mama mereu imi spunea, obidita, ca i-am mostenit dorul de duca. Pentru ca Bunicu mereu pleca undeva - stiam toti ca pleaca, nu stiam intotdeauna pentru cat timp sau unde. Nu stiu daca e adevarat, sau poate chiar ea mi-a bagat asta in cap - dar mie chiar mi-au placut drumurile. Am stat mult pe drumuri pana acum, cu trenuri, masini, in barci purtate de furtuni pe marea de care m-am indragostit nebun, si cu avioane care m-au dus peste ocean, mai departe decat as fi visat vreodata in copilarie. In locuri pe care nu mi le imaginam niciodata atunci, in gara mea mica, de provincie.
Dar ce-am urat, intotdeauna, au fost plecarile, clipa aceea scurta - dar care parca nu se mai termina - in care simti cum pleaca trenul. Nu mi-au placut niciodata despartirile, momentul ala gol, cand simti ca ramai singur, indiferent daca pleci sau esti lasat in urma, pe peron.
Bogdan spune mereu ca inceputurile si sfarsiturile sunt cele mai frumoase. Il contrazic - se mai intampla, ne stim de'o viata - sfarsiturile sunt grele, goale, reci, cu noduri in gat, nostalgii si regrete. O parte din mine n-ar vrea sa plece nicaieri, niciodata.
Si totusi, m-am obisnuit cu plecarile. Cealalta parte din mine n-are niciodata stare. Chiar daca de fiecare data e greu, si parca mereu mai greu ca data trecuta, calatorului ii sta bine cu drumul.
Asa ca plec. Nu stiu unde, si nu stiu pentru cat timp.
Ma sui intr-un tren despre care nu stiu nimic (sau prea putin). Poate e ca trenul meu special, care o sa ma aduca inapoi, dupa o plimbare absurda si inutila. Dar, cel mai probabil, n-o sa mai treaca vreodata prin gara asta frumoasa. Trenul asta nou imi pare cam neingrijit, iar impiegatii sunt cam scortosi si au priviri hoate.. dar am mai vazut ca ei, si nu mi-a fost niciodata frica de oameni.  Mie, daca mi-e frica de ceva, mi-e frica de mine. Poate n-o sa-mi placa unde ma duce, poate n-o sa-mi placa cu el, si o sa cobor repede, intr-o gara necunoscuta, asteptand unul mai bun. Nu stiu ce o sa se intample, nu stiu incotro pleaca, dar stiu ca trebuie sa urc, si trebuie s-o fac acum, nu-mi da pace gandul ca-l las sa plece fara mine.
O sa-mi fie dor de voi, imi sunteti dragi. Sper ca in timpul asta m-ati iubit mai mult decat m-ati urat, si poate v-am ajutat, cu ce-am reusit, sa va fie mai bine ca inainte. Mi-am luat la revedere de la multi oameni, si le-am zis mereu ca daca vor avea nevoie de ceva, sa ma intrebe si pe mine. Daca voi putea, vreodata, sa va ajut cu ceva, o sa aveti mereu cum sa ma gasiti. Si chiar daca n-aveti nevoie - ca aveti tot ce va trebuie, norocosilor, trebuie doar sa aveti curajul si inspiratia sa folositi tot ce stiti - cand va aduceti vreodata aminte de mine, dati-mi un semn.

Nu-mi pare rau pentru ce n-am facut bine (sau la timp, sau deloc), ca timpul trece si greselile se uita. O sa le uitati si voi pe-ale mele, iar daca n-o sa puteti, asta e, accept si reprosurile. Imi pare rau, uneori, poate trebuia si puteam sa fac mai mult, dar acum e prea tarziu pentru asta. Si imi mai pare rau ca n-am avut inspiratia sa ascund in contract, pe undeva, un paragraf nevinovat care dupa plecare sa-mi dea voie sa trec sa vad pisicile - dar ma bazez pe faptul ca o sa ma primiti. Am fost eu pe aici si inainte sa lucrez cu voi, poate o sa ma primiti si dupa...
Scriu mailul asta si ma gandesc ca poate n-o sa-l trimit. Poate nu acum. Sau poate o sa il trimit, si apoi o sa va zic, cu un zambet incurcat, ca nu mai plec, sa-l uitati, sa va prefaceti ca nu l-ati primit. Cine stie. Dar pana atunci, locomotiva a fluierat, impiegatul cu zambet siret imi face semne grabite sa urc, si mi-e cam frica - ca stiu de unde plec, dar nu stiu unde ma duc.
O sa va scriu, de pe unde ajung.         

26 septembrie 2017

Eu, el

N-am scris niciodata de ziua mea, si scriu de ceva timp. Nu stiu de ce, si nici nu-mi amintesc sa fi avut vreodata intentia, ca acum.

Imi amintesc cand am scris despre moarte, in parfum de femeie, atunci era inainte de ziua mea, o zi pe care nu-mi amintesc sa o fi asteptat vreodata cu deosebita emotie. Eram intr-un mall pustiu, in Timisoara, un strain singur. Ma aveam doar pe mine si fricile mele - si cum ma citesc acolo, asa am fost mereu, pierdut intre dorinta si frica. Mereu a fost asa, de cand ma stiu.

Am avut mereu privilegiul (norocul?) de a fi inconjurat de oameni fantastici. Oameni care m-au tinut de mana cand aveam nevoie, care m-au impins de la spate, care m-au tinut in brate, mi-au dat peste mana cand faceam vreo greseala - si care m-au lasat sa plang atunci cand aveam nevoie. Oameni carora n-am sa stiu niciodata sa le spun multumesc, sunt prea timid pentru asta.

Cel mai des, insa, l-am avut langa mine pe celalalt eu. Un ins dubios, cu privire piezisa, pe care n-am ajuns niciodata sa-l cunosc cu adevarat, de care de cele mai multe ori mi-e frica, dar pe care stiu ca pot conta oricand - stiu ca e acolo. Ma asteapta mereu - rareori cu o vorba buna, de cele mai multe ori nemultumit si reclacitrant, cu tot felul de idei, care de care mai nenorocite.

Omului asta ii datorez multe, si bune si rele - iar intre noi s-a legat o intelegere nescrisa (pana acum). El vine cu ideea, eu nu refuz (mi-e frica de el), si ne aruncam inainte. Dar ma bazez pe el sa ne tina la suprafata, sa mai faca un pas cand eu nu mai pot, sa taca atunci cand eu plang (sau rad), sa se opreasca cand e deajuns. Si nu m-a dezamagit niciodata. Uneori il admir, are scopuri nobile. De cele mai multe ori il dispretuiesc, si imi vine sa ii strig ca e un oarecare, ca si mine, un chip de lut, un nimeni. Ne certam cu zilele - si sincer nu stiu de ce se mai oboseste, pentru ca pana la urma eu n-am niciodata dreptate. Isi duce crucea, cu mine, si in putinele mele momente de sinceritate, ii sunt recunoscator. Nu m-a parasit niciodata.

Eu nu prea il caut - apare din cand in cand, mai ales in momentele mele de singuratate. Bodogane si vorbeste prostii (de obicei il evit), uneori tace si el, ne uitam amandoi prin parbriz, inainte, fiecare cu gandurile lui. Atunci mi-e cel mai teama de el, cand tace.

Si totusi il caut, uneori. De cele mai multe ori il caut sa-i reprosez ca ne-a bagat intr-o mare mizerie. ca nu a gandit bine. Ca nu se poate, ca un idiot.

Vreau sa-i spun doar atat, am mai trecut un an, nici eu nu stiu cand s-a dus, el sunt sigur ca n-are idee. Sa incercam sa ne bucuram impreuna de ce a fost. Pentru ca nu stiu in ce ne-a bagat de data asta, dar usor n-o sa fie.  

08 august 2017

O lume nebuna, nebuna, nebuna.

le scriu aici, sa nu le uit, mi s-au parut amuzante.

Prima, in Lidl. Eram la casa, cu produsele asezate pe banda. In spatele meu, o voce de barbat se ciondaneste, prin telefon, cu o sotie sau poate un copil. "Bine, bine, ma duc sa iau si biscuiti de aia". Revine grabit, cu biscuitii. Ii aseaza pe banda, dupa care, cu un gest neinteles, se aseaza la coada in fata noastra. Fara sa priveasca in stanga sau dreapta, fara contact vizual, cu atitudinea aia a omului care stie ca greseste, dar care nu e pregatit sa recunoasca. "Daca eu nu te vad, nici tu nu ma vezi". L-am lasat in pace, sa inainteze in paralel cu produsele noastre de pe banda, in timp ce noi am ramas in spate, cu ale lui.

Si a ajuns la casa. Iar in momenul in care casiera l-a intrebat daca nu doreste si o sacosa, s-a prabusit cerul. Speriat, i-a zis "pai astea nu sunt ale mele". Si a urmat un moment lung, savuros, in care ea se uita la el, fara sa inteleaga, iar el se uita speriat oriunde in alta parte. L-am lasat, l-am lasat. Si a repetat "astea nu sunt ale mele". Si am zis "da, sunt ale noastre". A tresarit, si fara sa se uite la noi, a trecut in spate, langa biscuiti.

A fost amuzant, dar n-am inteles. N-am inteles si n-o sa inteleg niciodata.. de ce ai face asa ceva? Instinctul asta de a "te baga in fata".. cat de puternic este?

Nici acum nu inteleg, asa cum n-am inteles nici atunci cand am plecat din Lidl. Razand.

...

In alta zi, la Mega Image. La fel, la casa. Clienta din fata mea termina, si dintr-o data apare o a doua casiera. O doamna respectabila, 50+. Ii spune casierei care era deja acolo ca "e gata". Si fac schimbul.  Casiera care pleaca isi goleste sertarul cu bani si bonuri intr-o punga, si pleaca. Doamna mea se aseaza pe scaun, si produce de undeva (chiar nu stiu de unde, am pierdut momentul) o punga a ei, plina cu bani si bonuri. In spatele meu, la casa, aseza deja produsele urmatoarea clienta, o doamna similara ca varsta, 50+.

Ei, si incepe. Casiera mea noua desface cu greu nodul de la punga de plastic, si incepe sa scoata banii. Si ii aseaza, zeci la zeci, cinci la cinci, lei la lei. dupa care mai gaseste unii rataciti, si ii sorteaza si pe astia. Apoi ii aseaza in sertar. Zeci la zeci, cinci la...

Radeam, deja, mai pe tacute, mai pe auzite. Ma uit la doamna din spatele meu, si ma bufneste un hohot de ras, un ras... cum n-am mai ras de mult. Era rosie ca racul. Cu buzele stranse, vinete, rosie pana in vrful urechilor, si clatina dezaprobatoare din cap. Casiera noastra nu ridica capul din bani. Acum sorta monede.

A durat ceva, a fost un duel al vointelor. Eu am fost singurul care am pierdut, am ras. Si am ras din suflet, de se uitau cei din jur la mine. Ele doua au luptat pana la capat, casiera fara sa ridice ochii din banii pe care ii sorta innebunitor de incet, asteptand parca sa ii reproseze cineva ceva, iar doamna din spatele meu, in pragul unui atac nervos, s-a abtinut si nu a spus nimic. Cel putin pana am plecat eu. Razand.

29 iulie 2017

Prieteni vechi

Am avut primul calculator in '89. Nu mai stiu daca a fost cadou de ziua mea sau nu, imi amintesc insa foarte bine emotia. Si-o aminteste si mama, si imi aminteste si mie ca eram fericit. Am multe amintiri din perioada aceea, multe momente petrecute in fata ecranului negru cu verde si a sunetului programelor incarcate si salvate pe casete. Cred ca cel mai des ma jucam, dar imi amintesc si cum am "invatat programare" intr-un limbaj ciudat, numit Logo, care mai tarziu am aflat ca e (era?) inrudit cu Lispul (pe care mai tarziu am invatat sa-l urasc). Am petrecut foarte mult timp cu acel calculator. Intr-o lume care se schimba fundamental in jurul meu, avea un loc foarte bine definit (si in casa dar si) in viata mea de zi cu zi. Era mai mult decat un obiect - privind in urma, asa limitat cum era, era mai mare decat o lume intreaga, atunci. Cu tastele lui albe, inghesuite, monitorul verzui cu miros de plastic incins si casetofonul conectat prin fire si mufe ciudate, lipite de mine impreuna cu tata intr-o configuratie neimaginata de producatori, pentru a elimina cat mai mult din frustrarile dese ca "nu se incarca", HC-ul mi-a fost prieten, refugiu si profesor pentru mult timp.

Era, pe atunci, o lume in care "calculatoarele" cresteau mai repede decat mine. Nu mai stiu cand, dar la un moment dat HC-ul 90 (pentru ca asa se chema minunea produsa de ICE Felix, intreprinderea de calculatoare electronice, pe langa al carei sediu in ruine mai trec din cand in cand, prin Bucuresti) a imbatranit mai repede decat mine, si a iesit, treptat, din viata mea. A ajuns, dezmembrat, undeva prin casa, unde sper ca inca mai exista, pentru ca mi-am dorit de mult sa vad daca mai porneste. E o piesa de muzeu, un batran uitat de timp si de viteza cu care am crescut si ne-am schimbat toti.

Pentru o perioada n-am mai avut calculator in casa. Aveam acces, si priveam cu uimire cum se dezvolta urmasii lui HC, m-am jucat pe un IBM cu procesor 8086 cu o configuratie foarte complicata, cu diskete de 5'25, apoi pe un 286, pe 386, am vazut emotia in niste "profesori" care au instalat Windows 95 de pe diskete. Erau mai tineri decat sunt eu acum.

Cand eram deja in liceu, faptul ca nu aveam calculator a devenit o problema atat de presanta, incat de voie de nevoie (mi-e teama de momentul in care o sa am un copil adolescent care isi doreste ceva) ai mei mi-au cumparat calculator, din nou. AMD K6 2 3D 266 Mhz, S3 Virge. Cuvinte fara sens, acum, pierdute undeva in istoria anilor 90 - foarte greu de transmis emotia de atunci, si cat de mult insemnau ele pentru mine.  Imi amintesc foarte multe din primele zile cu acel calculator, nu are rost sa le enumar aici. Pentru mine, seara aceea in care a ajuns calculatorul in casa, si in care a pornit prima oara, a fost sfarsitul unei vieti, si inceputul uneia noi, foarte diferite. In mine, fara sa ma gandesc prea mult, e "inainte" si "dupa". "Inainte" stateam pe afara, mergeam cu bicicleta, faceam niste lucruri care "dupa" au devenit secundare. Am descoperit atat de multe, intr-un timp atat de scurt, incat acum mi se pare de neimaginat. Am petrecut atat de mult timp, in atat de putin timp - am desoperit atunci acel sentiment de detasare de lumea "reala" care a devenit o problema atat de mare pentru societatea de astazi. Momentele in care eram "la calculator" erau atat de diferite si deconectate de orice altceva, incat imi amintesc doua vieti, care se luptau. Pana la urma, n-a castigat niciuna din ele. Au pierdut amandoua, am reusit sa castig eu. Cu perioade lungi, care inca mai apar, in care calculatorul e ceva in sine, univers cu care nu poate concura nimeni si nimic, urmate de alte lungi perioade in care e doar o unealta, un obiect fara semnificatie intrinseca. Am iubit calculatorul ala, si l-am urat, in parti (poate) egale. M-a invatat multe, mi-a fost prieten si doctor, dar a fost si un demon insidios, care m-a transformat. M-a tinut de mana, la bine si la rau, intr-o perioada in care am descoperit multe despre mine, si am creat impreuna un om care s-a schimbat prea putin de atunci.

Si toate astea, fara Internet. fara chiar sa stiu ca exista asa ceva, atunci.

Acel calculator s-a transformat odata cu mine, am schimbat in el piesa cu piesa asa cum cresteam si eu, pana cand din el n-a mai ramas decat amintirea celui initial. A functionat, ca si mine, 24 din 24, uneori cu piesele afara si racite cu un ventilator de camera, pentru ca era impins la limita, la maxim pe care nu-l recomandau cel care-l construisera. Asa cum eram si eu. A mers cu mine prin viata pana tarziu, redus la un accesoriu care indeplinea niste sarcini prea putin importante ca sa-i mai justifice existenta, dar l-am lasat sa imbatraneasca. Imi amintesc un moment de acum cativa ani cand l-am pus jos, intr-un garaj dezordonat, si m-am gandit ca daca il las acolo n-o sa-l mai vad niciodata. Si asa a fost. Dar mi-am luat la revedere atunci. M-am despartit de el asa cum te desparti de un om, pastrand cu tine o imagine si lasand in spate un corp fara suflet.

Un frate de-al lui exista inca in apartamentul parintilor mei, si l-am pornit acum cativa ani, gasind pe el fotografii digitale pe care n-am stiut cum sa le mai iau de pe el, pentru ca tehnologia a avansat atat de mult incat nu mai puteam sa ma conectez la el nicicum. Realitatea fotografica a unor Amintiri care, am decis, poate e mai bine sa ramana ingropate acolo. Pe el mi-l amintesc, Bull 300 Mhz, pentru ca a venit insotit de un "modem intern" (cati isi mai aduc aminte de asa ceva, oare) de viteza mare, si cate nopti am pierdut cu el, frustrat, intors acasa de la facultate, unde aveam internet la discretie..

Asta pana am "tras" si acasa internet. O perioada ciudata, pe care n-am reusit niciodata sa o delimitez in timp fara sa numar efectiv lunile, fara sa spun cu voce tare anii, sa-i numar folosindu-ma de repere exterioare. Atunci am trait-o intr-o lume aproape exclusiv virtuala, intinsa in timp ca un vis nedefinit, care in realitate a durat un an, dar care pentru mine a fost o viata. Aveam mai multe calculatoare atunci, si mergeam de la unul la altul, ziua, noaptea, conectate intre ele si cu o lume atat de mare. Am scris, am citit, am cunoscut si am trait viata atator oameni alaturi de ei, dar foarte departe. Era perioada aparitiei blogurilor, periada cand am inceput si eu sa scriu aici (articole care acum nu mai exista, le-am sters asa cum am lasat in urma un oras si o viata), o perioada in care am "cunoscut" oameni citindu-le vietile pe internet. O perioada in care comunicam cu zeci de oameni, desi eram inconjurat de doar cativa, niste straini reali, pe care ii uram. O perioada de care imi aduc aminte cu teama, in care oamenii devenisera neimportanti, in care traiam dupa un program care n-avea legatura cu nimeni, in care adormeam cu capul pe masa din bucatarie, in care ma trezeam speriat, nestiind unde sunt si de ce, in care visam cioburi pe asfalt.

Apoi am "primit" un laptop, si cu el, a inceput o alta viata. Devenisem mobil, si asta s-a insinuat si in vista "reala" - am lasat acasa calculatoarele vechi, si am plecat in lume, curios, speriat, optimist, fara prea multe lucruri. Laptopul ala mi-a fost tovaras de drum, si e singurul care stie cat de greu mi-a fost, uneori.  Am lasat in el o parte din mine, care s-a intors la un moment dat "acasa". O mare parte din mine, pentru ca mult din ce a ramas mi-e de multe ori strain si nefamiliar.

Si de atunci am avut multe calculatoare. Dar n-au fost ale mele, n-au fost nimic altceva decat unelte reci, superperformante, elegante dar lipsite de suflet. Am continuat sa fim prieteni, pentru ca am stiut mereu jocul, si eu si ele - au fost acolo cand am avut nevoie de ele, am impartit secrete, fericire sau rusine, le-am urat dar le-am ingrijit, dar m-am despartit de ele fara regret, asa cum m-am despartit si de oamenii din jurul lor. Le sunt recunoscator pentru ca m-au lasat in pace sa fiu, iar daca au schimbat ceva in mine, au facut-o atat de putin incat nu conteaza.

Am avut multe calculatoare, cumparate de alti. Si am cumparat si eu pentru altii. Dar asta de pe care scriu acum e primul calculator pe care il iau eu pentru mine. Am stat mult sa ma gandesc inainte, si am ajuns la concluzia ca merita sa incerc, din nou, sa imi fac un prieten. Ne avem unul pe altul de ieri, si sunt curios prin ce urmeaza sa trecem impreuna.

16 iulie 2017

Eu, tu - sau doar un el pentru altii

Demult, intr-o alta viata, am scris un post despre prieteni. In afara de mine, nu s-a schimbat nimic. Iar eu m-am schimbat doar prin faptul ca, de atunci, am inteles ca ce spuneam acolo este pur si simplu normal.

Una din cele mai grele decizii pe care trebuie sa le iei, in viata, este sa accepti ca "nu trebuie". Ca poti fi unic, ca poti avea parerile tale. Presiunea din partea grupului, oricare ar fi el (familie, prieteni, colegi de serviciu, etc) este uneori atat de mare, incat depaseste puterea vointei oricui. Si este o singura cale sa invingi asta, si e usor. Accepta ca nu "trebuie" sa faci nimic.

Ca intotdeauna, exemplele cele mai usoare sunt acelea care se refera la aspecte materiale. Casa, masina, haine, whatever. In cercul tau de prieteni toata lumea are masina noua, cumparata in rate. In cercul tau de prieteni toata lumea construieste case pe pamant. Toti merg in vacante in India. Hainele "trebuie"sa fie de la magazinul x. Si lista e lunga. Cum te imbraci, ce mananci, unde lucrezi, pe cine iubesti, pe cine respecti (ca sa iesim din sfera materiala). Totul trebuie incadrat intr-o categorie. Mereu trebuie sa alegi o tabara.

Saptamana trecuta am participat la un eveniment cu oameni atat de diferiti de mine, incat la un moment aveam o senzatie nedefinita, o combinatie intre disconfort, teama si amuzament. Si am avut una din acele revelatii - toata viata mea de pana acum a fost la fel, si sunt recunoscator pentru asta.

Inca de mic, am crescut in mai multe cercuri de prieteni. In micul meu oras de provincie, pendulam intre "la scoala", la unul din bunici sau acasa, in trei cartiere diferite, intre oameni atat de diferiti incat pareau lumi diferite, chiar daca erau despartite de doar cateva strazi. Unul din grupuri era dominat de fete, altul de baieti. Unii citeau, altii fugeau de carti ca de dracu. Unii construiau case pentru cainii vagabonzi, altii furau din magazine. La unii invidiam jucariile scumpe, de la parinti care in mod miraculos pe atunci faceau concedii in alte tari - pe altii ii compatimeam pentru ca nu aveau nici macar televizor color. Eram prieten cu toti - desi multi dintre ei nu s-au cunoscut niciodata intre ei. Si e mai bine asa.

Apoi, mai departe, am "crescut" cu totii. Am invatat, cate putin, sa trec peste momentul ala in care imi spuneam "ce naiba caut eu aici". Premianti si golani,  "baiatul lui mama" si orfani, ciudati si simpatici, politisti si contrabandisti de arme, oameni care arunca cu bani si altii care ii aduna de pe jos. Cercetatori in fizica nucleara si oameni care au afaceri de milioane de euro.

Uneori m-am simtit aruncat de colo colo ca o bila dintr-un urias joc de pinball, sarind de la un grup la altul, nemaintelegand nimic despre nimic. Ar trebui sa cumpar un apartament, acum, sau sa astept sa treaca criza? Ar trebui sa cumpar un apartament sau o casa? E bine sa imi dau demisia, sau sa mai stau? E bine sa tin de un job, sau ar trebui mereu sa caut ceva nou? E bine sa fii salariat, sau sa ai afacerea ta? Sa fii singur sau familist? Sa cheltui sau sa economisesc? Expat sau "patriot"?

Sa mai fiu "eu" - sau nu?

Am descoperit ca e greu sa fii "tu". Pentru ca "tu" trebuie sa fii "eu" pentru tine, si de cele mai multe ori esti doar un "el" pentru altii. Pierdut intre prietenii mei necunoscuti intre ei, cel mai greu a fost sa imi spun "eu cred altceva" - si totusi mi-a fost usor, pentru ca am vazut atat de multe pareri, incat era clar ca niciuna din ele nu era "cea buna".

Toti prietenii mei sunt fericiti, (si foarte nefericiti), zambesc si plang - si au satisfactii amuzant de similare, indiferent daca vin cu un x6, cu metroul sau cu un peugeot din 99. Toti ma condamna ca nu sunt la ei, dar ma accepta asa cum sunt. Sper.

Cea mai importanta lectie, pe care inca o invat, zi de zi, este ca nu exista un adevar absolut.

Generatia mea a crescut intr-o perioada in care valorile s-au schimbat atat de mult si de des - da, ai putea spune ca mereu a fost la fel, dar eu nu pot vorbi decat despre mine - incat nimeni nu a mai stiut ce e bine si ce e rau, ce trebuie facut si ce nu. Fiecare a alergat in directia lui, si a strigat sus si tare ca asa trebuie. A fost o perioada in care toata lumea s-a descotorosit de valorile pe care le simteau impuse de comunism, si in care n-au stiut ce sa le spuna copiilor lor, noua. Noi am crescut fara modele - sau poate cu prea multe modele. Am crescut cu mirajul banilor, dar si cu "plecatul afara". Uneori ireconciliabil - cum sa fie un model cineva care are multi bani si multe masini din "afaceri la limita legalitatii (cum ne-am mintit toti atat de mult timp, nu poti sa fii putin ud, ori esti ud, ori uscat)" dar in acelasi timp sa invidiezi pe cineva care a plecat in italia, are un fiat prapadit, lucreaza de dimineata si sta in chirie, cu alti 5 cunoscuti intr-un apartament de 3 camere? Si totusi noi asa am crescut, uitandu-ne cum se invidiaza unii pe altii, pe ascuns, si cum incearca sa-si demonstreze lor si celorlalti ca a lor e calea cea dreapta.

Pentru multi, "modelele" - sau cei pe care ii invidiau cand erau copii sau adolecenti - au ramas atat de puternice incat se straduie sa le imite dupa ani buni, intr-o lume care s-a schimbat de mult. Si ce exemplu mai bun decat cei plecati din tara care trimit "acasa" an dupa an bani - multi, care le-ar permite sa traiasca o viata de invidiat pentru altii - pentru o casa noua in satul pe care l-au parasit acum 10 ani. Si trimit bani, vin in concediile lor de o luna (pe care le invidiaza atatia romani) si muncesc cot la cot cu zidari, faiantari si rigipsari (pentru care sunt salvarea pe care o asteptau de anul trecut) sa construiasca acea casa pe care si-o doreau cand erau tineri, acasa. Si incet incet isi dau seama ca nu o mai vor. Nu mai vor sa se "intoarca". S-au obisnuit cu drumurile bune, cu spitale curate, cu vecini mai respectuosi, cu scoli mai bune. Si traiesc o drama greu de depasit - pentru ca s-au schimbat intre timp, si nu au puterea sa accepte asta. Se uita in stanga, in dreapta - unii construiesc case "acasa", altii nu mai vor sa auda de "romanica". Isi cheama familia si prietenii la ei, "afara", sa le arate ca le e bine, sa le justifice si lor abandonul. Sat dupa sat ramane gol de oameni si plin de case pe jumatate terminate.

"Acasa", multi s-au imprumutat si au inceput afaceri, pentru ca nu mai suportau sa fie angajatul nimanui. Si, scurtatura dupa scurtatura (pentru ca "toata lumea face asa", si "n-ai cum altfel", au construit imperii din furt si inselaciuni, gainarii duse la rang de corporatie, castele din carti de joc pe care le apara cu preturi pe care nu si le mai doresc. II cauta fiscul, ii cauta politia, ii cauta cei de la care au imprumutat bani. Nu mai vor, dar nici n-au ce sa faca - ce sa faca, sa se angajeze undeva? Nu mai stiu sa faca nimic, oricum nu i-ar primi nimeni. Si atunci merg inainte, pentru ca merge si el, si el, si ala, si celalat, "altfel n-ai cum". Pana intr-o zi. Azi ai sute de mii, milioane, si ti se pare ca nu mai poti merge decat inainte, si maine vinzi apartamentul bunicilor, ca sa acoperi din datorii. Pana atunci, insa, azi e important. Si cumperi. Si nu stiu daca a fost ceva mai cumparat in romania anilor astia decat masinile de lux. Recuperarile de leasing au parcuri intregi pline de masini de lux, aproape noi, la care nu s-au mai platit ratele. Sunt martorii unor vise abandonate, la fel cum sunt casele "la rosu" din atatea sate aproape pustii.

Si toate astea pentru ca uneori - de cele mai multe ori - e prea greu sa spui "nu e pentru mine". "Eu nu vreau asta". "Eu cred altceva". Si ce daca in jurul tau toti stau la casa, la 20 kilometri de oras. Daca te simti bine in apartament, ramai acolo. Si ce daca toti si-au cumparat apartament - daca tu vrei sa-ti iei o casa la 20 de kilometri de oras? Acum 10 ani am vazut o casa la 20 de kilometri de bucuresti. N-am cumparat-o atunci. Apoi mi-a parut bine, cand a venit criza. Apoi mi-a parut rau, cand ne-am revenit din criza. Apoi mi-a parut bine, ca s-a aglomerat zona. Apoi mi-a parut rau, ca au crescut mult preturile. Acum mi-e indiferent. As fi avut o alta viata daca o cumparam. La fel cu masina, la fel cu afacerea, la fel cu atatea.

De fiecare data cand ma intalnesc cu prietenii (oricare ar fi ei), ma bucur de ei, chiar daca au coborat din metrou sau din x6 - si le multumesc ca m-au invatat ca parerea lor, de cele mai multe ori, e doar "justificarea" lor, pentru ce au ales.