Calatorului ii sta bine cu drumul

4 August 2017

Cand eram copil, inainte sa incep scoala, pe la 5-6 ani, bunica'miu ma ducea la gara, sa vedem trenurile. Mergeam cu bicicleta lui, pe care montase un scaunel special de copii - pe care ma urca el, pentru ca nu reuseam singur. Ne opream mai intai in parc, de unde el isi lua o tuica - ori pentru ca era prea cald, ori prea frig, ori pentru ca il durea capul sau vreo masea. Era un parc frumos, renumit (ni se spunea noua) in toata Moldova, cu alei strajuite de castani, cu lac si barcute, unde mi-am petrecut mare parte a copilariei. Si apoi, peste drum, ajungeam in gara. Imi placeau trenurile, aveau un farmec aparte, uriasi dormitand cu pufaituri misterioase. Inchid ochii si sunt inca vii - mirosul de catran, impiegatii incruntati, imbracati corect la uniforma, transpirati in caldura nebuna a unor zile de august de dinainte de revolutie.

In gara noastra, nod feroviar important al vremurilor interbelice, exista un tren special. Special pentru ca era mereu garat pe o "linie moarta", si care, atunci cand se pregatea de plecare, era intors printr-o manevra complicata, care dura cateva zeci de minute, si care presupunea un drum de cativa kilometri in afara orasului. Trenul asta era special si pentru mine - din cand in cand, ne urcam toti trei in el (eu, bunicu' si bicicleta), si plecam trasi de o locomotiva galagioasa pe aburi. Am multe amintiri cu acest tren, si toate legate de Bunicu' Tramvai - asa ii spuneam eu, pentru ca dupa cateva paharele de tuica incepea sa fredoneze Du'ma acasa mai tramvai, o romanta din tineretile lui, dinaintea razboiului (razboi in care a luptat "la geniu", trimis in linia intai la cotul Donului, pentru ca se incurcase cu nevasta unui maistru de la arsenal). Prin oras, bunicu Tramvai era doar Ilioiu', asa ii spuneau ceilalti - si cunostea pe multi in oras, ca fusese directorul fabricii de zahar, pus de comunisti, prin 47. Tot comunistii l-au exclus mai tarziu, crezand ca fusese legionar... dar astea sunt alte povesti.  Important e ca impiegatii il lasau sa urce in tren (sau, cine stie, poate le dadea si lor de'o tuica) cu bicicleta si copil, iar uneori stateau la povesti, povesti fascinante, cum rareori am mai auzit de atunci, despre razboi, gari nestiute din Baragan sau - mai pe soptite - bancuri cu Ceausescu.

Atunci au inceput sa-mi placa trenurile, si ne-am iubit mult... in fiecare an, mergeam cu ai mei la mare, cu trenul, o noapte intreaga - ma trezeau cand ajungeam la Cernavoda, sa vad Dunarea, si mirosul ala de vagon incins se amesteca cu aerul sarat care anunta concediul. In vacantele copilariei am invatat sa iubesc si marea, orizont la fel de indepartat, in sufletul meu, ca orice destinatie a trenurilor pe care le vedeam plecand fara mine - si nu stiam unde.

Eu m-am nascut in aceeasi zi ca Bunicu' Tramvai, pe 26 Septembrie (dar la vreo 70 de ani diferenta) - si mama mereu imi spunea, obidita, ca i-am mostenit dorul de duca. Pentru ca Bunicu mereu pleca undeva - stiam toti ca pleaca, nu stiam intotdeauna pentru cat timp sau unde. Nu stiu daca e adevarat, sau poate chiar ea mi-a bagat asta in cap - dar mie chiar mi-au placut drumurile. Am stat mult pe drumuri pana acum, cu trenuri, masini, in barci purtate de furtuni pe marea de care m-am indragostit nebun, si cu avioane care m-au dus peste ocean, mai departe decat as fi visat vreodata in copilarie. In locuri pe care nu mi le imaginam niciodata atunci, in gara mea mica, de provincie.

Dar ce-am urat, intotdeauna, au fost plecarile, clipa aceea scurta - dar care parca nu se mai termina - in care simti cum pleaca trenul. Nu mi-au placut niciodata despartirile, momentul ala gol, cand simti ca ramai singur, indiferent daca pleci sau esti lasat in urma, pe peron.

Bogdan spune mereu ca inceputurile si sfarsiturile sunt cele mai frumoase. Il contrazic - se mai intampla, ne stim de'o viata - sfarsiturile sunt grele, goale, reci, cu noduri in gat, nostalgii si regrete. O parte din mine n-ar vrea sa plece nicaieri, niciodata.

Si totusi, m-am obisnuit cu plecarile. Cealalta parte din mine n-are niciodata stare. Chiar daca de fiecare data e greu, si parca mereu mai greu ca data trecuta, calatorului ii sta bine cu drumul.

Asa ca plec. Nu stiu unde, si nu stiu pentru cat timp.

Ma sui intr-un tren despre care nu stiu nimic (sau prea putin). Poate e ca trenul meu special, care o sa ma aduca inapoi, dupa o plimbare absurda si inutila. Dar, cel mai probabil, n-o sa mai treaca vreodata prin gara asta frumoasa. Trenul asta nou imi pare cam neingrijit, iar impiegatii sunt cam scortosi si au priviri hoate.. dar am mai vazut ca ei, si nu mi-a fost niciodata frica de oameni.  Mie, daca mi-e frica de ceva, mi-e frica de mine. Poate n-o sa-mi placa unde ma duce, poate n-o sa-mi placa cu el, si o sa cobor repede, intr-o gara necunoscuta, asteptand unul mai bun. Nu stiu ce o sa se intample, nu stiu incotro pleaca, dar stiu ca trebuie sa urc, si trebuie s-o fac acum, nu-mi da pace gandul ca-l las sa plece fara mine.

O sa-mi fie dor de voi, imi sunteti dragi. Sper ca in timpul asta m-ati iubit mai mult decat m-ati urat, si poate v-am ajutat, cu ce-am reusit, sa va fie mai bine ca inainte. Mi-am luat la revedere de la multi oameni, si le-am zis mereu ca daca vor avea nevoie de ceva, sa ma intrebe si pe mine. Daca voi putea, vreodata, sa va ajut cu ceva, o sa aveti mereu cum sa ma gasiti. Si chiar daca n-aveti nevoie - ca aveti tot ce va trebuie, norocosilor, trebuie doar sa aveti curajul si inspiratia sa folositi tot ce stiti - cand va aduceti vreodata aminte de mine, dati-mi un semn.

Nu-mi pare rau pentru ce n-am facut bine (sau la timp, sau deloc), ca timpul trece si greselile se uita. O sa le uitati si voi pe-ale mele, iar daca n-o sa puteti, asta e, accept si reprosurile. Imi pare rau, uneori, poate trebuia si puteam sa fac mai mult, dar acum e prea tarziu pentru asta. Si imi mai pare rau ca n-am avut inspiratia sa ascund in contract, pe undeva, un paragraf nevinovat care dupa plecare sa-mi dea voie sa trec sa vad pisicile - dar ma bazez pe faptul ca o sa ma primiti. Am fost eu pe aici si inainte sa lucrez cu voi, poate o sa ma primiti si dupa...

Scriu mailul asta si ma gandesc ca poate n-o sa-l trimit. Poate nu acum. Sau poate o sa il trimit, si apoi o sa va zic, cu un zambet incurcat, ca nu mai plec, sa-l uitati, sa va prefaceti ca nu l-ati primit. Cine stie. Dar pana atunci, locomotiva a fluierat, impiegatul cu zambet siret imi face semne grabite sa urc, si mi-e cam frica - ca stiu de unde plec, dar nu stiu unde ma duc.

O sa va scriu, de pe unde ajung.